Stătea pe banca din fața cortului unde este cazat și mai tot timpul avea capul plecat.
Parcă îi era teamă să privească în jur.
De fapt, plimbarea de la cort la bancă era singura ipostază când pompierii din tabăra de refugiați de la Rădăuți l-au văzut mergând.
Claudiu și Ionuț, doi dintre salvatori, s-au apropiat de el și au încercat să vadă dacă are nevoie de ceva.
- Nu am nevoie de nimic, băieți, a răspuns acesta în limba română.
- Știți limba noastră?
- Este și limba mea. Sunt jumătate român. Tatăl meu a fost român și mama ucraineană. România este și casa mea. Florea e numele meu.
- Nu vreți să ridicați puțin capul? Tot timpul ați privit în pământ.
- Unde să mai privesc, copii? Unde? a spus acesta ridicând capul spre cei doi.
Pe obrazul lui se vedeau lacrimi, iar ochii nu putea descrie decât o mare durere. - Am 72 de ani. Am pierdut tot. Am plecat din Ucraina cum mă vedeți. Pentru ce să mai trăiesc? Pentru ce?
Rămași fără cuvinte, cei doi pompieri au încercat să-l scoată din acea stare. - Nu vreți să veniți cu noi? Am vrea să vă arătăm cum ne-am organizat aici.
- Nu pot, copii, deși mi-ar prinde bine o mișcare. Mă dor picioarele și nu pot merge decât foarte puțin. Am pierdut și bățul în care mă sprijineam. Lăsați-mă pe mine! Aveți grijă de cei mai tineri de aici. Eu sunt bătrân de acum. Nu am nevoie de nimic.
După un timp, cei doi pompieri s-au întors la bancă. Nimic nu se schimbase, nea Florea stătea tot cu capul aplecat. - V-am adus ceva să vă ajute, i-a spus Claudiu, arătându-i o cârjă. Acum chiar vrem să veniți cu noi.
- Măi, copile, măi…
- Dar am și eu o condiție. Vreau să mă lăsați să vă încalț cu ghetele acestea. Văd că aveți papuci în picioare, a spus Claudiu și s-a aplecat să-l încalțe.
Când s-a ridicat în picioare, ochii lui nea Florea erau tot în lacrimi. - Nu vreau să mai plângeți. O să vedeți că o să fie bine!
- Știi de ce plâng, copile? Papucii aceștia de i-ai scos mi-au salvat viața din Ucraina și până aici. Cu altceva nu am apucat să mă încalț. Iar voi acum, prin ce ați făcut pentru mine, mi-ați dat viața de aici încolo. Si pentru asta vă mulțumesc din toată inima mea. Uite, de asta plâng, de bucurie.
- Nu trebuie. Chiar nu am făcut nimic.
- Ba da… nici nu vă dați seama cât ați făcut!
Un gest mic făcut de pompierii din tabăra de refugiați de la Rădăuți, dar cât de mult a însemnat pentru un om care își pierduse speranța!
Felicitări vouă, salvatorilor!
Voi sunteți România!
