„Mă doare că după 30 de ani (sincer, m-am săturat de acestă expresie, de parcă 30 de ani ar fi suficient timp pentru a ne lepăda de urgia comunistă), de democrație și libertate, de tot ce vreți și nu aveați în Epoca de Aur, de la lipsa de banane și portocale la telefoane fără fir și butoane, de la frig și întuneric la căldură și lumină, de la blestem la binecuvântare.. mă doare că avem oameni cărora nu le pasă, pur și simplu „nu se încurcă”.
Ne mor bătrânii în case dărâmate, uitați de viață și sănătate, de vecinii (dacă-i mai au), și de copiii care doar în poze le-au mai rămas.
În timp ce unii sunt îmbuibați cu pensii speciale, datele Eurostat ne spun că speranța de viață la vârsta de 65 de ani ne plasează pe penultimul loc între statele UE, cu 18,3 ani la femei și 14,7 ani la bărbați, pe când media UE este de 21,4 ani la femei și 18,1 ani la bărbați. De ce ei pot și noi nu?
Din nefericire, suntem pe a doua poziție în UE ca procentaj al limitărilor fizice sau senzoriale ale persoanelor în vârstă cu 80,8%, un alt aspect îngrijorător. Suntem depășiți doar de Bulgaria (82,9%), iar media UE este de 67,8%, cel mai performant stat UE la acest capitol fiind Irlanda (50,2%). Ce au irlandezii și noi nu?
Dacă am respecta porunca a XI-a, dată de Mântuitorul Isus Hristos, și anume: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, situația ar fi cu totul diferită. Am interacționa și noi altfel. N-am fi atât de pasivi în fața unor probleme grave, probleme la nivel național.
Mă gândesc că bieții bătrâni nu mai au încredere în nimeni, doar în Bunul Dumnezeu. Uneori și clerul îi supără când din bănuții strânși la ciorap trebuie să achite cheltuielile bisericii. Unii trăiesc cu o pensie mizerabilă, se hrănesc cu o jumătate de pâine pe zi și încă pun în grădină pentru a supraviețui. E trist, foarte trist. Sunt și ei ființe, ei ne-au crescut, datorită lor existăm, suntem și noi pe lume, până la urmă.
Dar na, asta e, atât putem.
Nepăsarea creează singurătate, iar singurătatea te îmbolnăvește. Apare stresul, mâhnirea, descurajarea, amărăciunea.. și oamenii se duc, lăsând în urmă o casă pe jumătate dărâmată, cu geamuri de lemn găurite. Casă în care curentul și gazul n-au pătruns niciodată..”
Sergiu Senciuc
