Risipiți prin munți și văi, la mari distanțe unii de alții, pe localnicii din Ceru Băcăinți nu-i vezi în zi de azi adunați laolaltă decât rar, la necazuri și bucurii, la nuntă sau înmormântare, la o Nedeie, cum e Sărbătoarea Salcâmului din luna lui mai sau în Sfânta zi de Paști. Viața lor e grea și ostenitoare, plămădită doar din muchii ascuțite și din extreme, asemenea calendarului simplificat al muntelui, care nu cunoaște decât răul și binele, iarna și vara, frigul și căldura. Este comuna cu cei mai puțin locuitori din Alba – vreo 346.
Morții, ca peste tot, mai mulți decât născuții: în doi ani au murit 11 și s-a născut unul. Comuna este acum aproximativ la nivelul demografic al anului 1854 – cu 337 de locuitori, chiar mai puțini decât avea în anul 1900 – 387 de suflete.
Deși grădinița şi şcoala au fost renovate în 2015, cu fonduri de la Guvernul României, nu prea mai are cine să le frecventeze. Activitatea grădiniței a fost suspendată deoarece mai sunt doar trei copii în sat, iar școala cu clasele I-VIII funcționează cu un total de 19 elevi. Aceasta în condițiile în care, înainte de 1990, în comună erau cel puțin cinci corpuri de clădire care funcționau ca școli cu clasele I-IV.
Ce a mai rămas la Ceru Băcăinți? Nu în ultimul rând, o tradiție prea puțin cunoscută în alte colțuri de țară: înmormântarea rudelor în grădinile de pe dealuri, în imediata vecinătate a caselor. Astfel, moartea rămâne o simplă mutare – din casă în spatele grădinii; de la cele trecătoare și pline de necaz, la cele veșnice și îmbălsămate de odihnă. Mormintele din curtea casei îi liniștesc, le suspendă orice spaimă sau fior. Îi simt pe cei dragi aproape, îi plâng cu discreție și în fiecare zi le pot aprinde câte o lumânare. Nu este o situație unică, în multe locuri izolate din Ardeal optându-se din vechime pentru această practică.
Localnicii povestesc despre acest obicei ca de un lucru firesc, păstrat din vremuri imemoriale. Explicația este una simplă: satul se întinde pe cel puțin 60 de kmp, pe piscuri sau în depresiuni. Înainte vreme drumul principal al satului nu era asfaltat, era numai piatră. În plus, drumurile către cătune sunt mai degrabă simple poteci. ”La noi se zice că mortul nu trebuie zgâlțâit, pe pietre și pe podețe, peste gropi. Trebuie lăsat liniștit. Sicriul trebuie dus în liniște de rude, pe umeri, până la groapa săpată în grădină. Acolo îi plângem, le aprindem lumânări. Pomenirea lor o facem când ne este dor de ei, nu neapărat pe 1 noiembrie. Iar cei bătrâni ajung mai ușor la morminte, să-și plângă morții”, povestește o localnică.
Pe mulți dintre cei rămași în viață, dacă-i întrebi, îți spun că preferă să-și doarmă somnul de veci în grădina casei. În comună, practic nu există un cimitir, doar preoții și cantorii sunt înmormântați în curtea bisericii.
Parcă și plecarea nu-i așa de lungă…. Îi sperie mai ales înghesuiala, adunătura, lipsa de spațiu și de intimitate. Și în moarte, locuitorii din Ceru Băcăinți se poartă ca adevărați oameni ai muntelui: vor să se știe liberi și nestrâmtorați, în largul pășunii sau al grădinii, printre flori și iarbă proaspăt cosită. Doar ei cu Dumnezeu. O ecuație în care nu mai încape deloc Uniunea Europeană cu normativele ei… funerare.
Sursa : ziarulunirea.ro
