Moș Aurică. 105 ani împliniți AZI.
Erou. Șapte ani prizonier la ruși, în Siberia.
„Moarte, te rog să mă iei și pe mine!”
A plecat pe front la 27 de ani. Și-a lăsat soția însărcinată. A luptat să elibereze Basarabia și Bucovina. A ajuns la Stalingrad. A stat la masă cu moartea. De zeci de ori. A fost luat prizonier și trimis în Siberia, în lagăr. Șapte ani a reconstruit Rusia Sovietică. În țară l-au băgat la pușcărie. Așa, de control, poate-i de-ai lui Hitler, poate-i de-ai lui Antonescu. Moș Aurică Antonie, din Romanii de Sus, Horezu.
Aurică Antonie a plecat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial la 27 de ani.Era primăvară. Se născuse fix în anul în care cealaltă mare conflagrație a omenirii tocmai pornea la drum, 1914. Și-a lăsat soția gravidă și-a trecut Prutul să elibereze Basarabia și nordul Bucovinei de sub ocupația rusească. A ajuns la Stalingrad. Au fost nimiciți. Era frig, luptau cu arme vechi de peste 30 de ani, nu aveau ce mânca. Pentru că pâinea se terminase, au luat grâul cailor, l-au măcinat și l-au consumat la prânz. ”Stăteam într-un frig crunt, toți eram înghețați și ne hrăneam cu nutrețul cailor”, își aduce aminte.
A văzut zeci de camarazi de arme stingându-se la câțiva pași de el. Nu i-a fost teamă niciodată, dar erau momente când își dorea să piară. „Voiai să strigi către moarte: ia-mă și pe mine, ia-mă și pe mine!” Dar se gândea la copilul de acasă, ținea să trăiască doar pentru el. Când rușii au pus stăpânire pe Moldova noastră, l-au luat prizonier. A ajuns în Siberia, în lagăr de muncă. Opt ani de calvar a rămas în URSS. L-au băgat la muncă silnică, l-au pus să reconstruiască orașele distruse de război. Ceva de genul: „voi ați făcut asta, voi să reparați!” Stalingrad, canalul Volgăi, „Țara Turcilor” – Turkistan. A făcut o cale ferată pentru o mină de aur și de aramă. A cărat cu cârca blocuri mari de piatră. Nu s-a plâns, pentru că spera ca vreodată să se poată întoarce la a sa familie.
În țară deprinsese meșteșugul lăcătușului-mecanic. Acolo, printre străini, a găsit o daltă, un ciocan, un clește și niște chei. Era priceput, așa că-l strigau: „Anatolie, Anatolie!” Se ducea, rezolva problemele.
L-au eliberat înainte de Crăciunul din 1950. Ei, rușii. Noi, românii, l-am preluat și l-am arestat! Cum? Nu, nu e o greșeală! A ajuns la Penitenciarul de la Târgșor. Comuniștilor le era teamă ca nu cumva printre prizonierii de război să se fi strecurat legionari sau…naziști. O jumătate de an a stat acolo. Au început să facă grevă. Au adus un batalion, au fost amenințați că vor fi împușcați. „Puteți trage liniștiți, noi am trecut prin asta”.
A ajuns la 105 ani. Azi, pe 26 octombrie, îi adună. Trăiește acolo, singur, în Romanii de Sus, dar fiul său are grijă de el. La 100 de ani a fost făcut cetățean de onoare în Horezu. Nea Aurică. Nea Aurică Antonie, eroul nostru…
Sursa: Digi 24
