În peisajul spiritualităţii româneşti, profilul lui Petre Ţuţea se conturează cu forţa unui titan. Generaţii la rând au ascultat fascinate discursurile acestuia despre români, românism şi credinţa ortodoxă. Eseistul şi economistul denumit „Socrate al României” a fascinat prin analizele sale cu precizie de bisturiu, dar şi prin modul în care şi-a preţuit ţara, istoria şi cultura ei. Spirit oral, Petre Ţuţea a fost un magistru strălucit, care a strâns în jurul sau mulţi discipoli. De altfel, el recunoaşte că dorinţa sa de a se exprima întotdeauna liber, fără cenzură şi în orice circumstanţe i-a adus şi suferinţe. „Am fost în tinereţe de stânga din generozitate” spune Ţuţea, care a ales ulterior polul opus al eşichierului politic. Însă transformarea sa în gânditor creştin de calibru s-a petrecut în spaţiul închisorilor comuniste, unde a stat vreme de 13 ani. Chiar şi acolo, Ţuţea le vorbea deţinuţilor despre ideile care îl obsedau. După o prelegere de 3 ore despre Platon şi Hristos, maestrul a leşinat din cauza efortului, însă deţinuţii – o mulţime eterogenă – îl ascultau fascinaţi. „A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!”
Pofta sa de a vorbi „fără restricţii”, după cum el însuşi recunoaşte, i-a adus suferinţa temniţei, dar şi întâlnirea cu Hristos. Vă invităm să ne amintim astăzi despre „grozăvia” Petre Ţuţea şi 3 dintre motivele pentru care nu ne putem abţine să-l iubim.
333-vorbe-memorabile-petre-tutea„ Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul”, mărturisea Petre Ţuţea, care, în timpul regimului legionar, a ocupat funcţia de secretar general la Ministerul Economiei Naţionale şi a făcut parte din delegaţiile care au reprezentat interesele economice ale României la Berlin şi Moscova. Însă, după destituirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Ţuţea era arestat şi el şi, cu scurte întreruperi, şi-a petrecut 13 ani în temniţă. Aceasta nu l-a împiedicat să îşi iubească ţara şi poporul, pe care uneori îl mai „certa” pentru derapajele sale. „Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul”, spunea gânditorul (322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea). Cel care mărturisea că grija sa în închisoare a fost să nu facă „neamul românesc de râs” şi, din decență, nu povestea ce suferise în temniţe – ca să nu „ofenseze poporul” – şi-a expus cu fermitate, în a doua parte a vieţii, convingerile creştine. Însă acestea se împleteau viguros cu naţionalismul său. „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui”, spunea Ţuţea. Nu putem uită nici cuvintele prin care maestrul Ţuţea defineşte ce a însemnat Eminescu pentru spiritualitatea românească. Poetul național este in viziunea sa o „sumă lirică de mari voievozi”.
Ţuţea a mărturisit, cu convingere şi în repetate rânduri, că în închisoare a devenit gânditor creştin. „Când am văzut că tot regimul care mi se aplică e inoperant — puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire”, spune Ţuţea, care, până în ultimele clipe ale vieţii sale, a rămas credincios acestor convingeri. De altfel, Ţuţea a încercat să îl conducă spre aceste idei şi pe marele său prieten, Emil Cioran, și să-l împace, în amurgul vieţii, cu Apostolul Pavel, despre care cel din urmă spunea că este un grozav „agent electoral”. „Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr”, spunea Ţuţea. Este celebră și binecunoscută descrierea realizată în stilul inconfundabil al gânditorului creştin despre forţa rugăciunii şi a credinţei de a înalța omul pe o treaptă superioară a spiritualităţii: „O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului, în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.
Dincolo de convingerile sale, pe care le putem împărtăşi sau nu, Ţuţea ne fascinează prin însăşi structura personalităţii sale atât de originale, prin pasiunea cu care îşi asumă ideile care îl definesc, dar şi prin luciditatea extraordinară şi forţa gândirii sale, care nu au slăbit nici aproape de pragul celor 90 de ani la care ajunsese. Generaţii de tineri au fost inspiraţi de discursul acestui mare gânditor, de extraordinara incursiune în mari culturi şi curente filozofice prilejuite de discursul lui Ţuţea şi au acceptat ca pe o mare onoare statul de discipoli ai săi. „Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel” spunea Petre Ţuţea. Şi poate că tocmai această structură inedită ne atrage atât de mult către el.
Sursa : carteadelaora5
