de Mihai Sărmășan
Fotograful profesionist Alex Varga a imortalizat într-o serie de imagini superbe, frumusețile întâlnite în această perioadă a anului în Munți Rodnei, pe care împreună cu o descriere gen poveste, le-a postat pe contul său de de Facebook.
„Cri cri cri, toamnă cri…
E toamnă în Munții Rodnei. E toamnă și în sufletele noastre. E TOAMNĂ! Și puteam eu să lipsesc de la festivalul Toamnei? Clar…că NU! Așa că trezirea la 4, rucsacul în mașină și cap compas spre Ineu…mă rog, spre Șaua Gagilor. Până acolo, pauză de fotografiat Luna, și răsăritul Soarelui. Și de ascultat cerbii, care se întrec în concerte de dragoste…
Am urcat pe munte, și am zis să văd ce mai face familia Marmota…și m-am parcat, bine-mersi chiar în fața întrării lor. Familia…bine, copii, mari, acasă, că și ei sunt în…online, domnul și doamna, grijulii ca de obicei. Ba mai mult, mi-au tras de câteva ori niște priviri foarte fioroase…mă rog, atât de fioroase cât pot fi aceste ființe sperioase și sensibile! Și-am stat, pierdut, în iarba-naltă, privind la spectacolul vieții din fața mea…
Și stând așa, mi-a venit un dor să mă întind, și să uit o…vreme de toate grijile, și de toate problemele. Ș-am lăsat tot deoparte, și mi-am dat și bocancii jos din picioare, și m-am întins în iarbă. Și am început să arunc de pe mine și din mine toate…lucrurile și faptele cărora noi le spunem viață! Sau, mă rog, viață cotidiană, ca să fiu mai precis. Și după ce m-am aflat gol, ca un nou-născut la primele palme, am început să aud, și să văd! Să aud păsările zburând pe lângă mine, și vântul foșnind tandru prin iarbă, apropiindu-se de mine să-mi spună povești nemaiauzite de vreo ureche omenească, și soarele mă dogorea ușor-ușor, și corbii zburau pe deasupra mea, grăbiți să ajungă știu-ei-unde, și doar undeva, departe, din când în când, răzbătea un vuiet abia auzit, semn că mai sunt și alți oameni pe acolo…și eu stam, și simțeam cum din palmele-mi lipite de pământ au început să crească rădăcini, înfingându-se adânc în carnea lui, a Muntelui, conectându-mă, în feluri necunoscute mie, la un izvor ancestral de energie și informație.
Și am văzut eoni curgând cu viteză fulgerătoare prin fața ochilor mei, și istoria se scria acolo, și eu eram, cumva, părtaș la toate acestea, și am văzut Muntele, ca o constantă în toate schimbările ce-au trecut peste tot, și el era acolo, și veghea. Și mă simțeam parte din el, bob de energie aruncat în valurile timpului și naufragiat, prea devreme sau prea târziu, pe coaste abrupte. Dar mai știam că el, prietenul meu din toate viețile trăite sau netrăite, va fi întotdeauna acolo, și mă va aștepta de fiecare dată! Și energia lui curgea prin mine, și sângele meu curgea prin el, și-am înțeles DE CE! Și în acel moment, rădăcinile s-au desprins și au început să reintre la locul lor, și învizibile cicatrici mi-au rămas în palme, și m-am ridicat, om din nou, pentru că mai aveam de văzut din ceea ce Muntele era pregătit să-mi ofere și de trăit din ce viața nu mi-a pregătit încă…. Așa că m-am delectat cu un ciopor de capre negre, și cu peisaje imposibil de descris, și mi-am înnegrit degetele și buzele cu gustoase afine, și cu merișoare dulci-amărui, și-am obosit urcând spre cele creste pe unde aveam să mă întorc, și-am salutat din fugă cele două lacuri, ăl Mic și ăl Mare, din a Lalei seminție, și-am mers mai departe pe cărarea cea stîncoasă (ce paradox, nu-i așa…ca să pleci de pe munte, trebuie să parcurgi cărarea aia ca pe un ritual…), și -am ajuns din nou în Șaua Gagilor, și m-am uitat la umbrele prelungi care puneau stăpânire pe Valea Lalei, și mi-am luat rămas-bun ca de la un prieten drag.
De fapt, am făcut niște fotografii la un răsărit de soare, la marmote, am mai prins un uliu șorecar și un vânturel roșu, corbi de metal și niște capre negre. A…plus niște parapante. Și două-trei peisaje. Adică nu e cine știe ce filozofie…”, este textul relatat de Alex Varga.
